Mulți dintre noi suntem foarte duri cu noi înșine, ne criticăm mult, punem presiune pe propria persoană, nu ne permitem odihnă chiar și atunci când ne simțim rău sau suntem bolnavi, ne silim să facem lucruri pe care nu le vrem și, dimpotrivă, ne interzicem propriile dorințe, acceptăm din partea altora ceea ce nu vrem și nu știm să refuzăm atunci când ceva nu ni se potrivește, nu suntem mulțumiți de noi înșine și de ceea ce am realizat și, mai ales, ne comparăm foarte des cu alții, în detrimentul nostru, bineînțeles.
Este felul cum am învățat să ne tratăm pe noi înșine, dialogul din mintea noastră. Implicit, acesta nu este ales în mod conștient, ci preluat din copilărie, din felul cum ni s-a vorbit atunci. Astfel, dacă am fost tratați cu duritate, astăzi suntem duri cu noi. Dacă am fost criticați, astăzi ne criticăm. Dacă am fost respinși, astăzi ne disprețuim. Dacă am fost neglijați, astăzi ne ignorăm propriile nevoi și emoții.
Mai mult, condițiile cu care am fost acceptați atunci, sunt condițiile pe care ni le punem singuri astăzi. Este modul condiționat în care am învățat să câștigăm iubire. Doar îndeplinind aceste condiții, doar fiind într-un anumit fel, „suntem OK”.
O persoană dură și foarte critică cu sine însăși de cele mai multe ori nu poate fi blândă și deschisă cu ceilalți. Dimpotrivă, critica de sine excesivă și disfuncțională generează anxietate și mecanisme de apărare sub diferite forme, cum ar fi minciuna, invidia, râutatea, judecarea altora, aroganța. Pentru că atunci când nu ne acceptăm așa cum suntem, încercăm să părem a fi altcineva, suntem foarte dependenți de aprecierea celor din jur, precum și foarte sensibili la critici dinafară. De asemenea, tindem să îi criticăm pe alții pentru a ne regla propria stimă de sine.
În altă ordine de idei, critica de sine la modul extrem poate influența dezvoltarea fobiei sociale și respectiv, a unei izolări extreme. În mod interesant, în practica terapeutică, la cele mai multe persoane cu fobie socială am observat trăsături narcisiste, adică o duritate severă cu sine însăși, precum și cu cei din jur, paralel cu tendința de a se prezenta dintr-o perspectivă superioară celorlalți, ca și mecanism de apărare.
Dialogul interior cu noi înșine este un domeniu foarte intim. De asemenea, este foarte profund, mai greu de conștientizat, de aceea necesită multă muncă în terapie. Aici, acest fenomen poate fi numit diferit: convingeri preluate, introiect, „critic” interior, „părinte” interior, în dependență de abordarea terapeutică. Cert este că lucrul cu această structură, disputarea și schimbarea ei are loc în cadrul tratamentului (aproape) tuturor tulburărilor psihice. Dar, de multe ori, și persoanele sănătoase au nevoie de această muncă cu sine însăși. Pentru că această duritate cu propria persoană poate duce la oboseală, la istovirea resurselor și, în cele din urmă, la boli.
Până nu vom conștientiza că „vocea” cu care ne vorbim, și felul cum ne tratăm nu sunt ale noastre, ceea ce credem despre noi precum și condițiile pe care ni le impunem pentru stima de sine nu vin de la noi, ci au o origine anterioară, vom trăi în frustrări. Pentru că nu este posibil să ne trăim propria viață după principii străine, mai ales că cei care ni le-au transmis, de cele mai multe ori nu au fost nici ei fericiți. Realizarea adevărată vine atunci când ne căpătăm propriile valori, propriile principii, propriile scopuri. De asemenea, odată cu acceptarea de sine necondiționată e mai ușoară și modestia, și blândețea, iar astfel și relațiile cu cei din jur sunt mai ușor de construit.