Îți este cerut un serviciu de către cineva, pentru care însă nu ai destule resurse. Poate nu ai timp, poate ești foarte obosit și nu îți mai ajunge energie, poate este vorba despre ceva ce nu îți place deloc să faci. Ai rostit un refuz cu regret, cu tot cu explicație de ce nu poți, ca persoana respectivă să te înțeleagă și să nu se supere pe tine. Dar observi că explicația ta nu a ajutat, acum persoana te privește cu dezamăgire, poate chiar cu dispreț. În acel moment simți un val de încordare în corp, care parcă se așează pe tine ca o cuvertură foarte grea, pe cap, umeri, gât, chiar pe piept, de ți-e greu să respiri. Este sentimentul de vină că l-ai supărat pe celălalt prin refuzul tău, care vine cu următoarele gânduri: „Vai, mă simt un om rău, pentru că te-am supărat! Dar nu, nu! Nu sunt un om rău! Sunt bun! Uite că fac tot ceea ce-mi ceri, ca să vezi și tu că sunt bun, ca să fii mulțumit de mine!”. Și te răzgândești, îi spui persoanei că, hai că poate reușești să-i oferi ce așteaptă de la tine. Și o faci. Iar persoana e din nou binedispusă, în cel mai bun caz îți spune și un „mulțumesc”. Dar tu te înfurii pe tine însuți, pentru că iarăși ți-ai încălcat limitele și ai făcut ceva ce nu ai vrut.
Și tot așa, de fiecare dată. Și obosești tot mai mult, și îți istovești tot mai mult resursele. Oare fapta bună ne istovește? Dimpotrivă, faptele bune sunt minunate, ele ne umplu de energie și bucurie. Dar pentru aceasta e nevoie să le facem din inimă, cu toată bucuria și iubirea, nu din frica de a fi respinși și din dorința de ”a fi buni”. Motivația faptelor bune trebuie să fie exclusiv bucuria celuilalt și ușurarea vieții lui, nu centrarea pe sine și părerea lui despre noi „vai ce persoană bună!”. Tendința de a ne arăta „mereu buni” este un comportament narcisist, bazat pe imaginea noastră exterioară și derivat dintr-un mecanism de compensare a stimei de sine deteriorată de o vină disfuncțională.
Vina este o emoție învățată social, cu funcția de a ne regla comportamentul în relații. Atunci când am făcut ceva rău, apare vina cu impulsul de a arăta că ne pare rău, de a ne cere scuze, de a ne repara greșeala. Vina ne ajută să fim persoane adaptate social, cu sensibilitate față de consecințele comportamentului nostru. Ea ne ajută să avem grijă de relațiile cu ceilalți și să nu le distrugem, făcând rău.
Din păcate, vina, ca și rușinea, se află în strânsă legătură cu stima de sine. „Sunt un om rău” este o convingere despre propria persoană care doare. Majoritatea dintre noi, dacă suntem capabili de a simți emoții și suntem empatici, nu vrem să ne simțim „oameni răi”, pentru că vrem să fim acceptați (în primul rând de propriii părinți în copilărie). De aceea, vina a fost mereu abuzată ca și instrument de dominare, inclusiv în educație, atunci când nu s-au găsit metode mai potrivite. Mulți dintre noi am fost educați printr-o vină excesivă, ca și pedeapsă dacă nu am făcut ceea ce se aștepta de la noi. Adică, cu formularea greșită „ești rău”, în loc de „ai făcut ceva rău”. „Ești rău” este o caracterizare generală și stabilă, indiferent de comportament. Acest tip de afirmație duce la convingerea că „sunt rău în mod aprioric, dacă nu îl fac pe cel de lângă mine mulțumit”. Pentru că relațiile pe care le-am avut cu părinții în copilărie tind să se proiecteze pe cei din jurul nostru la maturitate. Acest complex duce adesea la mecanismul de apărare prin care vrem să evităm cu orice preț a-i supăra pe ceilalți, pentru a nu ne confirma asumpția „sunt un om rău”.
Am întâlnit de multe ori în terapie oameni îmbolnăviți de oboseală, pentru că au vrut „să fie mereu buni” și să nu-i supere pe ceilalți. Oameni care nu își mai simt nici corpul, nici nevoile, nici oboseala, ci sunt doar concentrați pe ceea ce vor spune alții despre ei. Interesant este că la acești oameni am simțit mai mereu, ca un fundal, o nemulțumire permanentă de ceilalți, cum că aceștia nu se comportă la fel ca și ei, nu dau niciun feedback, nu le apreciază faptele bune, nu spun „mulțumesc„, își permit „prea multe”. Și atunci eu le spun următoarele:
– Știți care e diferența dintre o faptă bună făcută cu sinceritate și una făcută din teama de a refuza? Atunci când o faceți cu sinceritate, din inimă, nu așteptați să vi se spună „mulțumesc”, pentru că recompensa ați primit-o deja prin însăși bucuria faptei bune. Dar atunci când o faceți pentru apreciere și pentru că altfel vă veți simți vinovată, normal că vă va supăra lipsa de recunoștință și apreciere, dacă motivația a fost confirmarea celuilalt că „sunteți un om bun”, pe care nu ați primit-o.
– Dar celălalt trebuie să îmi aprecieze ajutorul și să-mi spună „mulțumesc”! îmi răspunde atunci pacienta, contrariată.
– Ar fi frumos din partea lui, dar nu „trebuie”. Fiecare e liber să facă ce vrea. Dumneavoastră dacă doriți, oferiți ajutor. Celălalt, dacă e în stare, vă apreciază fapta și vă spune „mulțumesc”. Dar s-ar putea și să o ia ca firească și să nu vă spună. Și atunci, reacția dumneavoastră care este? Dacă vă supărați, înseamnă că nu ați făcut-o pentru că așa ați vrut, ci pentru a primi o recompensă, chiar și nematerială.
Fapta bună făcută din sentimentul disfuncțional de vină, din frica de a refuza, e legată de așteptarea confirmării. Dar atunci ce să facem dacă chiar „nu îl putem” refuza niciodată pe celălalt? Ei bine, refuzul în sine nu este greu, pentru că nu necesită decât rostirea câtorva cuvinte. Greu este să suportăm sentimentul de vină de după ce am refuzat, poate chiar și dezamăgirea celuilalt, dar mai ales scenariile din capul nostru despre cât de mult ne urăște acum acesta. În terapie, pacienta este ajutată să își tolereze sentimentul de vină fără a face ceva cu el, până acesta trece, ca un val.
Și cum rămâne cu așteptarea confirmării că „sunt un om bun”? Vindecarea comportamentelor cu caracter narcisist înseamnă să învățăm a ne vedea și accepta așa cum suntem. Să acceptăm că nu suntem mereu generoși, nu suntem mereu săritori la nevoie, adesea suntem prea ocupați, prea obosiți, prea iritați, lipsiți de energie, nu ne ajung mereu virtuți pentru a fi „buni”. Putem tinde spre ele, dar să nu așteptăm confirmări. De asemenea, să ne obișnuim cu ideea că nu toată lumea ne place, și chiar și cei care ne plac și ne acceptă, nu au mereu doar gânduri bune despre noi. Iar relațiile cu oamenii nu se bazează pe perfecțiune, ci pe vulnerabilitate, toleranță și acceptare. Mai mult, respectându-ne limitele și refuzând sincer atunci când nu putem să ajutăm, chiar dacă ne pare rău și ne simțim vinovați, există o șansă mai mare de a ne împărți mai bine resursele, încât vom ajuta cu mai multă generozitate și iubire atunci când putem, fără a aștepta recunoștință și confirmarea „cât suntem de buni”.